…şi consecinţele

Tatăl meu luase deja de mai mult timp legătura cu Rusia şi cu Partidul Comunist. Pentru că totul trebuia să se deruleze neoficial şi foarte secret, legăturile cu Rusia se derulau prin mama, cele din interiorul României prin comunista „Doli” St.. Doli era multilaterală. La Sinaia, martori ai vremii povesteau că ar fi fost spioană rusă. Se bârfea, din păcate, că fusese prietena tatălui meu. Desigur, că nu ştiu dacă a fost aşa. Ceea ce ştiu e că în timpul în care se pregătea lovitura de stat ea a fost legătura secretă a tatălui meu cu Partidul Comunist. Dacă tatăl meu ar fi purtat discuţii oficiale cu comuniştii români, ar fi provocat un scandal pe partea germană. Doli era căsătorită cu un inginer grec şi era spioană sovietică. Din păcate, în documente germane de arhivă am găsit confirmarea jocului ei fatal de agent dublu german şi rus. Pe tata nu-l deranja dacă la Curte se şoptea despre vizitele secrete ale lui „Doli” şi se creau zvonuri în legătură cu noua sa „prietenă”, însă pot să-mi imaginez că mama se simţea oricum, numai fericită nu. Cu câţiva ani în urmă am aflat că „Doli” trăia în Germania. Când am sunat-o, m-am prezentat şi am rugat-o să-mi dea detalii despre mama, a părut şocată şi a spus cu voce înceată: „Asta trebuie să întrebaţi în România. Acolo vă vor spune mai multe.” Probabil că telefonul neaşteptat a fost o sperietură pentru ea, pentru că peste câteva luni, când am sunat din nou pentru a stabili o întâlnire personală cu ea, a răspuns fiica ei şi mi-a spus supărată că mama ei era grav bolnavă. Era imposibil să vorbesc cu ea.

În România, ca şi în alte ţări, SOE-ul britanic ajuta la introducerea de spioni sovietici, pe care îi paraşuta. Pe această cale a fost adus în ţară în primăvară un anumit „inginer Ceauşu”, alias Emil Bodnăraş, prin intermediul NKVD (precursorul KGB). Tatăl lui era ucrainean, mama era germană. Ca ofiţer al armatei române, „inginerul Ceauşu” dezertase, în 1933, în Rusia. S-a dovedit a fi un om lipsit de scrupule, total devotat stăpânilor săi sovietici. Cel puţin atunci. Mai târziu – după război – a dirijat împreună cu Gheorghiu-Dej distanţarea României de Uniunea Sovietică. În 1944, a acţionat în orice caz drept prelungirea braţului lui Stalin în România. Bodnăraş a orientat paramilitar Frontul Patriotic şi a fost introdus de Pătrăşcanu în runda conspirativă din jurul tatălui meu. Acolo, a fost implicat în realizarea celorlalte planuri. Pentru a asigura din punct de vedere militar perioada critică de imediat după lansarea loviturii de stat, armata română trebuia să fie implicată cât mai puţin posibil în mod direct în derularea loviturii de stat. Pentru că poliţia şi jandarmeria nu păreau a fi destul de demne de încredere, s-a prevăzut ca securitatea celor implicaţi să fie asigurată mai întâi printr-un grup de membri ai Partidului Democrat. Aceştia s-au arătat prea temători. Astfel că problema a rămas în întregime pe seama Frontului Patriotic care, între timp, cu ajutorul lui Bodnăraş, a devenit un instrument procomunist, paramilitar.

Ce fel de rol conducător va juca Bodnăraş în dezvoltarea viitoare a României reiese pur si simplu din faptul că, până la lovitura de stat, el a controlat activităţile lui Pătrăşcanu, apoi a condus serviciul de informaţii politice al Consiliului de miniştri şi mai târziu a devenit ministru al apărării şi viceprim-ministru. În timp ce majoritatea liderilor comunişti români din deceniile următoare au fost victimele unor lupte pentru putere, Bodnăraş a ocupat poziţii importante până târziu, în era lui Ceauşescu, şi a murit de moarte naturală.

Emil Bodnăraş era un om necioplit din punct de vedere moral. Nu cunoştea scrupule. „Doli” era legătura comunistă cu Regele. Deci Bodnăraş şi-a făcut-o pe „Doli” amantă, pentru că astfel afla care sunt planurile Regelui şi controla câtă încredere putea avea în „Doli”.

În ziua de azi toate astea sună ca o poveste între kitsch şi romantism de revue. Pe atunci a fost realitatea sângeroasă, ce a condus la distrugerea familiei noastre şi a deschis pretenţiilor imperiale de putere ale lui Stalin o şansă unică. Stalin şi Molotov au cunoscut importanţa strategiei balcanice a lui Churchill. Au recunoscut foarte clar că pierderea Balcanilor ar fi deranjat substanţial drumurile comerciale şi coeziunea Imperiului Britanic şi, în acelaşi timp, ar fi consolidat o Europă Centrală sovietică. Pe această idee se bazau şi permanentele manevre de bruiaj politic din perioada de după război, care au culminat mai apoi cu lupta pentru controlul Canalului Suez şi a lumii arabe.

În noaptea decisivă dintre 23 şi 24 august 1944, Bodnăraş a rămas la Castel. Apariţia lui şi cea a Frontului său Naţional au avut loc exact la momentul potrivit. Nu când a fost vorba de arestarea Mareşalului sau de protecţia unui prim-ministru proaspăt numit, nu, ar fi fost prea prematur şi riscant. Însă după proclamaţia oficială a Regelui şi când poporul eliberat sărbătorea pe stradă, atunci a venit momentul pentru Bodnăraş şi luptătorii săi să apară pe scena românească, să beneficieze de aplauze şi să-şi exercite influenţa asupra căilor strategice de viitor ale României.

La ora 2 noaptea, coloana de maşini a tatălui meu a părăsit Palatul pornind spre vestul României. Mama tatălui meu, Prinţesa Elena, aştepta între timp la Sinaia. De la Bucureşti a fost trimis la ea un ofiţer. El ştia numai că trebuie s-o ducă în siguranţă în vest, şi că, pe drum, va primi noi instrucţiuni.

S-a creat nesiguranţă şi un adevărat haos. Chiar şi Sănătescu şi majoritatea membrilor guvernului au părăsit şi ei Bucureştiul, din motive de securitate, şi au revenit pe 27 august. Nici mama nu ştia încotro a pornit tatăl meu. Şi nu avea s-o mai afle vreodată…