…şi apoi

Într-un carneţel al tatei, Max Stanzeleit, am găsit două înregistrări informative: prima legată de plecarea soţiei şi fiului lor din Prusia de Est, în noiembrie 1944, şi apoi adresa: „Irma Stanzeleit la Familia Neils, Schmatzin ueber Anklam, Regiunea Greifswald”.

Deoarece nu se puteau găsi date de înregistrare despre dna Stanzeleit şi despre familia ei în arhiva din Anklam, Greifswald, în landul Mecklenburg-Vorpommern sau în altă parte, am mers până la Schmatzin. Mai existau doar câţiva martori oculari care să-mi poată arăta casa familiei Neils şi care relatau despre vremurile sumbre de după intrarea trupelor sovietice în localitate. Era interesant faptul că ei îşi aminteau că ofiţerii ruşi fuseseră deosebit de interesaţi de datele de evidenţă a populaţiei, pe care le răscoliseră cu sălbăticie. Mergând din dreptul casei familiei Neils, peste câmp, până în localitatea vecină aflată la circa 2 km, numită Luessow, se ajunge la un mic castel. Şi acolo am auzit la fel despre cum au fost răscolite documentele oficiale şi despre atrocităţi având un scop precis. Astfel, victimele principale ale ameninţărilor cu tortura fuseseră, în ambele localităţi, cei care administrau aceste date de înregistrare a locuitorilor. La Ziethen, aflasem numele şi adresa fiului familiei Neils. Atunci când l-am sunat, acesta s-a dovedit foarte amabil şi mi-a dat toate detaliile despre dna Stanzeleit, care locuise la ei în perioada noiembrie 1944–martie 1945. Ea avusese un copil mic. Acesta se îmbolnăvise grav şi a murit la începutul lui februarie. Câteva zile înainte de asta, un bărbat cu o bicicletă îi adusese un băiat care îşi pierduse mama. I-l încredinţase dnei Stanzeleit spre îngrijire. El era grav bolnav, aproape pe moarte. Deoarece înregistrări oficiale nu erau disponibile, m-am interesat de bisericile din apropiere, căci dna Stanzeleit fiind foarte credincioasă, cu siguranţă şi-ar fi îngropase băiatul creştineşte. La Schmatzin, un sat cu circa 200 de locuitori, nu exista o biserică, ci numai în cele două localităţi din apropiere. Înmormântarea s-ar fi putut face în zona acoperită de biserica din Ranzin, unde, într-adevăr, pastorul găsise un registru vechi al deceselor într-o ascunzătoare secretă. El mi-a scris că, pe baza datelor mele, poate fi vorba de un singur caz de deces, al lui Frank Willi Sommer, înregistrat cu date foarte vagi: locul naşterii – Prusia de Est, părinţi – nu erau trecute numele, numai observaţia: „mama refugiată din Prusia de Est, cu cei patru copii”. Numele Frank Willi Sommer mi-a trezit amintiri. Auzisem acest nume de la dna Stanzeleit, la Bad Pyrmont, când aceasta discuta cu mătuşa Anna despre mine şi identitatea mea. Era un nume de acoperire, pe care îl primisem pe atunci în Germania. Micul Dieter murise la 5 februarie 1945 şi fusese înmormântat pe 6 februarie, de către pastorul Möler-Titel, sub numele de Frank Willi Sommer. Locul unde este îngropat se află în cimitirul din Ranzin „rândul A II 9’ pentru copii”

Aşa cum am mai amintit, aducerea mamei şi a mea în Germania au provocat agitaţie şi îngrijorare, ceea ce reiese clar din documentele aflate în posesia mea. Aproape concomitent au început, pe plan internaţional, investigaţii şi cercetări. În timp ce Roosevelt, Churchill şi familia regală britanică erau în culmea disperării, Hitler era marcat de o mare irascibilitate. La 30 august 1944, s-a dat ordin de bombardare a Königsbergului. Hitler a ripostat, la 8 septembrie, cu noua „armă minune”, rachetele V2. Hitler a pornit într-o campanie spre vest şi le-a oferit, în acelaşi timp, Aliaţilor o rezistenţă neaşteptată, la Arnhem („Market Garden”), atunci când aceştia încercau să treacă Rinul. Marea Britanie respinsese oferta sa „generoasă” pentru o pace separată, ceea ce l-a zdruncinat grav pe Hitler. Nu îşi dorea decât răzbunare, pentru a le arăta englezilor cât de puternic era încă Wehrmachtul german şi ce ocazie rataseră ei. Din punct de vedere strategic, era un război având ca miză resursele de petrol. Hitler apărase vehement Italia, nu doar din prietenie faţă de Mussolini ci, în principal, pentru că îi cunoştea strategia lui Churchill. Aşa că Hitler a făcut tot posibilul pentru a împiedica pierderea resurselor de petrol româneşti în favoarea Aliaţilor vestici. Hitler avea o memorie excepţională, la care am mai făcut referire. Imaginaţi-vă că ar fi putut să prezinte întregul necesar de benzină al trupelor sale, în cifre! Se spune că ştia cu exactitate cât i-ar fi lipsit aceste resurse, în cazul în care le-ar fi pierdut. Era o cantitate uriaşă care nu putea fi înlocuită prin benzină sintetică. Răsturnarea din România nu fusese inclusă în calculele sale, însă se gândea că avansarea trupelor ruseşti în România va fi dificilă. Am îndoieli serioase că Hitler avea o imagine clară a numărului corect şi a dotării trupelor sale sud-est europene. Martin Bormann îi furniza, în acest sens, informaţii false. După lovitura de stat din România, Hitler a trebuit să se reorienteze complet. Tactica sa a avut două scopuri imediate: printr-o pace separată cu Anglia şi cu ajutorul noilor aliaţi să învingă duşmanul sovietic şi să redobândească accesul la sursele româneşti de ţiţei. Antipatia evidentă a românilor faţă de ocupaţia sovietică i-a consolidat planurile. În plus, credea că va obţine, cu ajutorul mamei, susţinerea Angliei care dorea să împiedice ocuparea României de către ruşi. Cu siguranţă, Hitler deţinea informaţii furnizate de căpitanul SS Richter, care o urmărea pe mama pas cu pas, de la începutul lui 1944, citindu-i chiar şi unele dintre telegrame. Poate că în mai 1944, când Churchill interzisese orice contacte suplimentare cu rezistenţa românească – ceea ce nu este deloc ciudat –, acesta dorea s-o protejeze pe mama.

Prin fostul ofiţer de legătură al lui Himmler, generalul SS Karl Wolff, şi Eugen Dollman, au avut loc negocieri, în Elveţia, cu şeful serviciului secret american, Allan Dulles, legat de schimbul de prizonieri. Himmler aprobase chiar de la începutul lui decembrie 1944 transferul unor prizonieri străini în Suedia. Aceştia fuseseră adunaţi în lagărul Neuengamme de la Hamburg şi de acolo urma să fie ridicaţi de autobuze suedeze şi personal pentru asistenţă. Era de imaginat că şi eu aş fi fost în drum către Neuengamme, însă fiind prea slăbit pentru a supravieţui acestui drum, în cel mai scurt timp am fost dat în grijă unei femei la Schmatzin, care urma să devină mama mea adoptivă, care m-a îngrijit cu multă dăruire şi şi-a îngropat copilul, Dieter, la 6 februarie 1945, sub numele meu. Astfel că, oficial, conform înregistrărilor, murisem la 5 februarie 1945. Era data morţii mele, dar şi a renaşterii.

Un martor al vremii de la centrala telefonică a cartierului general al Führerului a interceptat în secret convorbiri telefonice interzise. Astfel a putut să îmi confirme că Fegelein primise în perioada respectivă sarcina de a scoate documente secrete de la centrul de rachete Peenemünde, aşa încât sincronizarea în timp pare logică: Fegelein primeşte ordinul de a executa bombardarea Wolfschanze aflat în calea trupelor ruseşti care avansau. În camionul său, fusese depozitat suficient explozibil pentru îndeplinirea acestei misiuni. Deoarece spitalul Carlshof era în imediata apropiere, putea să mă ia cu el, la întoarcere, şi ar fi trebuit să mă urce în tren pe peninsula Usedom, înaintea barajului de securitate în zona Peenemünde. Acolo toţi coborau din tren, înainte de Wolgast. Poate că nu avusese loc nici un atac aerian în partea din faţă a trenului, ci numai decolarea unei rachete pe timp de noapte. Apoi am traversat Peene pe un vapor şi ne-am continuat drumul cu trenul. Una dintre gările următoare era chiar Züssow. Acolo aştepta deja o maşină, care m-a dus imediat la spitalul pentru copii al prof. dr. Gerhardt Katsch de la Castelul Karlsburg. În acelaşi spital se afla internat şi copilaşul dnei Stanzeleit pentru tratament.

Cât de des mi-am dorit să fiu un om obişnuit cu un destin „normal”! Cât de mult a trebuit să lupt pentru existenţă încă de mic copil! Cu toate forţele am încercat mai târziu să-mi uit trecutul. Totuşi acesta şi adevărata mea identitate nu m-au lăsat, până când – 50 de ani mai târziu – le-am acceptat. Şi familia mamei şi cea a tatei erau copleşite de desfăşurarea unor evenimente dramatice. Ca mine, doreau să uite. Unii chiar au trebuit să o facă. Tata, în vara lui 1948, s-a căsătorit din nou şi în urma acestei a doua căsătorii s-au născut cinci prinţese. Aşa că urmaşul la tron din prima căsătorie nu mai era bine-venit. Prima soţie murise în circumstanţe peste care era mai bine să se aştearnă tăcere. Moartea ei şi viaţa mea erau afectate de răzbunare. Rapoarte pe această temă adresate primului-ministru britanic şi familiei regale nu mai erau bine-venite şi ar fi stârnit doar conflicte naţionale şi internaţionale, imediat ce dedesubturile ar fi ieşit la iveală. Războiul ruinase sănătatea Regelui George. Politicianul Churchill dorea să fie reales premier, iar Regina a rămas veşnic adânc îndurerată, în spatele aparenţelor.

Şi totuşi s-au petrecut miracole, miracole datorate păcii, bunăstării şi a unei Germanii refăcute, puternice, care a învăţat din propriile greşeli. După moartea soţului ei, Queen-Mum a devenit stâlpul popular al monarhiei britanice, ea însăşi zguduită în repetate rânduri. În fine, a venit sfârşitul războiului rece şi momentul în care Estul şi Vestul s-au reunit iar România a dobândit o şansă reală de a fi liberă, de a cunoaşte dreptatea şi bunăstarea, adică exact obiectivele pentru care luptaseră zadarnic, speraseră şi sângeraseră părinţii mei şi poporul român în anul 1944.