România in război

Prin succesele militare de la început dobândite în Rusia, România şi-a pierdut pe moment importanţa strategică pentru Germania, deoarece în partea de sud-vest a Rusiei erau disponibile resurse mari de ţiţei. În plus, Germania avea şanse de a asigura teritoriile ocupate în colaborare cu populaţia care suferea de pe urma regimului atroce, comunist. Însă Hitler şi acoliţii săi nu au înţeles acest lucru. Setea de cucerire, de răzbunare, delirul xenofob pe partea germană, ca şi o politică naţională mai liberală din partea lui Stalin în acea perioadă au dus, în scurt timp, la o revanşă sovietică şi lupte partizane împotriva cărora armata germană s-a dovedit neputincioasă.

Churchill, care nu pierdea din vedere nici un aspect al situaţiei, s-a asigurat şi pentru cazul în care SUA nu ar fi intrat în război. Atâta timp cât staţiona cu trupele sale, în 1941, în Nordul Africii, el nu era implicat direct în confruntările militare ce se desfăşurau în Europa şi putea să ajungă la un acord separat cu Germania, în caz că acesta s-ar fi dovedit inevitabil. Hitler însuşi emisese trei semnale în mod neechivoc pozitive în direcţia Angliei, lăsând trupele engleze capturate de Wehrmacht în 1940 la Dunquerque să revină nevătămate în Anglia, prin oprirea bombardamentelor asupra obiectivelor britanice în 1941 de către Luftwaffe-le german şi, în fine, prin abandonarea invaziei preconizate a Angliei operaţiunea „Seelöwe” (Leul de Mare). Conform mărturiilor epocii, Stalin i-a oferit Germaniei pacea în vara lui 1943, ca şi teritoriul Ucrainei, în cursul unor tratative secrete, dar Hitler a respins aceste propuneri, şi pentru motivul că ar fi preferat o pace încheiată cu Marea Britanie. Cu puţin timp înainte de a se sinucide, în aprilie 1945, recunoştea că: „Încercasem să cuceresc Anglia ca pe o mireasă, însă ea a preferat să nu mă urmeze”. Chiar din prima etapă a războiului, strategia iniţială cu privire la Europa de sud-est elaborată de Churchill fusese împiedicată de rezistenţa puternică a nemţilor în Grecia. În ciuda intenselor eforturi diplomatice, Turcia a refuzat să intre în război de partea Angliei. Ca alternativă la această strategie iniţială, Churchill a elaborat un plan de debarcare a Aliaţilor în Sicilia şi un traseu al cuceririlor spre nord, pornind din Italia, avansând apoi spre Balcani. Factorul decisiv al acestui calcul era numărul mic al trupelor germane din Italia, majoritatea forţelor armatei germane fiind concentrate – după părerea sa şi chiar pe un termen relativ lung – pe frontul din Rusia. Atât el cât şi Roosevelt subestimau complet forţa combativă sovietică. În scurt timp, Armata Roşie a copleşit forţele germane şi au invadat surprinzător de repede Europa Centrală, în timp ce Aliaţii au avut neaşteptat de mult de luptat în Italia, unde situaţia s-a dovedit mult mai dificilă decât se anticipase.

Obiectivele lui Churchill erau strălucite, dar nu putea să vobească despre ele cu Roosevelt, în mod deschis, iar cu Stalin, nici atât. La intrarea SUA în războiul european, americanii erau „rămaşi în urmă” cu circa doi ani în privinţa dotării şi planului de război, iar după debarcarea din noiembrie 1942 în Africa de Nord, nu ar fi avut altă opţiune decât aceea de a urma calea indicată de trupele lui Churchill. Cel puţin aşa gândea el!

Alţii erau însă de cu totul altă părere! În continuare, totul s-a desfăşurat normal. S-a trecut la debarcare în Sicilia, în luna iunie 1943, unde au fost capturaţi 11 000 prizonieri. La 25 iulie, Mussolini fusese înlăturat şi Roosevelt i-a telegrafiat chiar în aceeaşi zi: „Trebuie să fim siguri că vom putea utiliza întregul teritoriu al Italiei, ca şi mijloacele sale de transport, respectiv aeroporturile împotriva nemţilor din nord şi împotriva peninsulei balcanice”. Din cauza neînţelegerilor, a negocierilor nesfârşite şi a coordonării deficitare între conducerile negociatorilor din rândurile Aliaţilor şi din partea italiană, calculele iniţiale au fost date peste cap. Planul aterizării la Roma şi capitularea următoare a Italiei vor fi ţinute în secret pentru a împiedica conducerea de război germană să ia măsuri de apărare în timp util. Nimeni nu ştie care a fost diavolul care l-a sfătuit pe Generalul Eisenhower, în aceste condiţii, să anunţe, în noaptea de 9 septembrie, în mod public la radio armistiţiul cu Italia. În orice caz, urmarea acestui anunţ a fost un haos total: trupele italiene erau nepregătite şi derutate, nemţii i-au dezarmat uşor şi au ocupat Roma, ceea ce a zădărnicit aterizarea preconizată a anglo-americanilor în capitala Italiei. S-a optat, alternativ, pentru Salerno, situat mai la sud. Între timp, trupe germane masive s-au deplasat spre sud, iar luptele care au urmat au fost atroce. Aliaţii au ajuns la Neapole abia pe 1 octombrie iar Roma a fost ocupată abia la 4 iunie 1944, în timp ce Mussolini fusese eliberat deja în 12 septembrie 1943 de SS. Oare nu fusese previzibil că Hitler va sări în ajutorul aliatului său cu toate mijloacele avute la dispoziţie? Dramatică a devenit şi situaţia trupelor italiene din Grecia, care au ajuns într-o situaţie foarte periculoasă după capitularea oficială a Italiei, căci erau brusc situate între forţele armatei de eliberare procomuniste ELAS şi Wehrmachtul german.

Tragismul istoriei a constat, în a doua jumătate a lui 1943, într-o gravă indecizie europeană, aliată, pe care Stalin a ştiut să o amplifice în sensul că exercita permanent presiuni pentru a concentra toate eforturile Aliaţilor din Vest în direcţia unei invazii în apusul Franţei. Armistiţiul încheiat cu guvernul oficial al Italiei şi-a pierdut pentru moment valoarea militară în Italia, trupele germane au ocupat Roma, în timp ce în Grecia se întrevedea în acel moment, în mod surprinzător, o nouă şansă pentru strategia balcanică iniţială a lui Churchill. Numai o mică parte a trupelor Aliate aflate atunci în Italia ar fi fost de ajuns pentru a cuceri Grecia şi a avansa din această direcţie către Bulgaria şi România. După dezastrul de la Stalingrad, forţele Wehrmachtului erau slăbite în partea de sud-est a Europei. Ele ar fi trebuit să facă faţă în acelaşi timp şi Rusiei, ar fi putut fi învinse de un număr relativ mic de trupe ale Aliaţilor occidentali. Ceea ce ar fi însemnat atât o uşurare pentru trupele sovietice, cât şi o dominare a Europei de sud-est, la începutul lui 1944, de către Aliaţii occidentali. Posibilitatea de a încercui trupele Wehrmachtului în Italia, dinspre nord, sau de a le împinge în continuare spre Europa centrală, ar mai fi existat şi după asta.

În timpul loviturii de stat din România, frontul italian se afla abia pe linia Florenţa-Rimini, în timp ce Armata Roşie, după recucerirea cu succes a Kievului la 6 noiembrie 1943, avansa în ritm alert spre România.

Atunci când trupele germane au ajuns aproape de Moscova, Stalin le-a cerut anglo-americanilor deschiderea celui de-al doilea front în Europa, pentru a-i uşura apărarea. În cursul primei sale vizite la Stalin, Churchill i-a transmis că, în ciuda tuturor asigurărilor anterioare, deschiderea celui de-al doilea front în Europa, în cursul anului 1942, nu mai era posibilă. În timp ce Wehrmachtul ducea lupte aprige contra Armatei Roşii în Rusia, trupele anglo-americane erau concentrate asupra Africii şi Orientului îndepărtat. Victoria ruşilor la Stalingrad a schimbat total situaţia strategică. În Rusia a luat naştere un val patriotic, tradiţionalist, tolerat de Stalin, care a susţinut o mare disponibilitate de luptă a populaţiei ruseşti împotriva politicii brutale a lui Hitler. Erau celebraţi eroi ţarişti, biserica ortodoxă a fost din nou recunocută oficial, iar comisarii politici au fost subordonaţi conducerii de război.

În această perioadă, Churchill a aflat despre o întâlnire secretă dintre ministrul de externe german şi omologul său rus, Molotow, care a avut loc în mai 1943. În comunicarea transmisă lui Attlee, Churchill exprima temerea sa privind o posibilă înţelegere germano-rusă, care ar fi vizat împărţirea întregii Europe între cei doi dictatori. Dacă aşa ceva ar fi fost posibil rămâne de discutat, rezultatul a fost totuşi intensificarea de către anglo-americani a planurilor privind deschiderea celui de-al doilea front în Franţa, ca şi manifestarea unei mai mari înţelegeri faţă de interesele ruseşti vizând dobândirea unei influenţe sporite asupra Europei. În ceea ce priveşte frontul francez, Churchill încerca, în 1943, să câştige timp pentru a putea obţine la timp sprijinul forţelor anglo-americane în cadrul strategiei sale privind Italia şi Balcanii. În privinţa celei de-a doua probleme, s-a arătat deosebit de cooperant – cel puţin privit din exterior – şi a propus chiar ca România să devină teatru de operaţiuni militare ruseşti pentru o perioadă limitată de timp. Este de imaginat că, prin această mutare, Churchill dorea să grăbească lovitura de stat din România. Conducerea opoziţiei din România, dornică de pace, dar care opera nehotărât, trebuia să reuşească să treacă la lovitura de stat la timp, înaintea intrării trupelor ruseşti. Posibilitatea oricărui eventual abuz de putere din partea sovieticilor în România fusese înlăturată prin încheierea tratatului de la Moscova în octombrie 1943, care prevedea în mod expres: „Guvernul sovietic consideră eliberarea ţărilor mici şi restabilirea independenţei şi suveranităţii lor una dintre sarcinile importante ale soluţiei postbelice aplicabile Europei, ca şi asigurarea unei păci de durată… Un asemenea pas important la o confederaţie de state şi o renunţare posibilă la o parte din suveranitate poate fi numai rezultatul unei expresii libere, paşnice şi bine gândite a voinţei poporului”. Partea a doua se referă la propunerea britanică privind formarea unei confederaţii de state balcanice în condiţii de libertate şi suveranitate a statelor.

La conferinţa celor trei puteri organizată la Teheran, la sfârşitul lui noiembrie 1943, Roosevelt a sprijinit strategia iniţială a lui Churchill privind Balcanii: „Mă gândeam la o posibilă operaţiune în Adriatica, capabilă să permită realizarea unei legături cu partizanii lui Tito, care ar fi operat apoi în direcţie nordică spre România în coordonare temporală şi cu o avansare a poziţiilor ruseşti din zona Odessei”. La care Churchill a adăugat: „Dacă ocupăm Roma şi blocăm Germania la sud, vom putea trece la operaţiunile din vestul şi sudul Franţei şi să sprijinim, în acelaşi timp, armatele partizane”. Stalin a preluat iniţiativa şi a pus întrebări concrete privind aterizările întârziate ale anglo-americanilor în vest şi în sudul Franţei, denumite „Overlord” şi „Anvil”. Atât Roosevelt cât şi Churchill au stabilit în parteneriat acest joc, însă fără să îşi dea seama că Stalin dorea să îi facă să se concentreze pe operaţiunile lor din vestul Europei tocmai pentru a-i uşura propriile jocuri, avute în vedere de Stalin în partea de răsărit şi centrală a continentului. Roosevelt, pentru care conta mult parteneriatul global cu Stalin, nu a văzut capcana şi s-a lăsat convins de argumentele acestuia, în timp ce Churchill lupta deznădăjduit pentru strategia sa orientată către Europa şi voia să ţină trupele ruseşti cât mai departe de centrul continentului. Hitler, ale cărui vise de putere politică se diluau, a evaluat greşit situaţia. A văzut conflictul anglo-american, izolarea treptată a lui Churchill în interiorul convenţiilor aliaţilor şi dorea să câştige Anglia de partea luptei împotriva uniunii Sovietice.

Astfel, în 1943, din cauza neînţelegerilor în tabăra aliată, Churchill ratase imensa şansă de a avansa din direcţia Greciei sau a Italiei către Balcani. Varianta grecească a eşuat din cauza refuzului Turciei de a intra în război contra Germaniei, ceea ce s-a considerat de către Aliaţii lui Churchil a fi premisa de bază pentru a-şi da acordul. Roosevelt nu putea fi câştigat decât pentru varianta vizând Italia. Însă aceasta s-a dovedit în scurt timp problematică şi mai lentă. La presiunile lui Stalin şi Roosevelt, în 1944, Churchill, care oscilase tactic până atunci, fusese obligat să-şi dea acordul privind alocarea a 40% din trupele aliate din Italia scopului invadării sudului Franţei. Deşi Churchill şi-a dovedit buna-credinţă şi disponibilitatea de cooperare prin pregătiri ample pentru manevra de aterizare Overlord, care începuse la 6 iunie, el încerca, în acelaşi timp, printr-o telegramă adresată în 28 iunie lui Roosevelt, să-l convingă pe acesta să fie de acord cu amânarea cel puţin a operaţiunii „Anvil”, care viza invadarea sudului Franţei, în favoarea trecerii la strategia sa vizând Balcanii. Însă Roosevelt i-a amintit înţelegerea de la Teheran şi i-a precizat că şi cea mai mică respingere a Overlord i-ar fi fatală politic dacă ar ajunge la cunoştinţa opiniei publice că motivul fusese transferul de forţe relativ importante în zona Balcanilor. După o ceartă puternică, cei doi au reuşit să se înţeleagă ca la data de 15 august să declanşeze operaţiunea „Anvil”.

În această situaţie, Churchill a oferit partizanilor lui Tito substanţiale ajutoare financiare. În timpul loviturii de stat din România, ei ar fi urmat să ocupe România din vest şi să zădărnicească în acest fel o intrare a trupelor ruseşti, care nu şi-ar mai fi avut rostul. Tito şi-a dotat într-adevăr trupele de partizani folosind banii, astfel încât partizanii săi au reuşit să ajungă până la Craiova. Poate că Churchill a sperat în secret să se producă o minune, urmărind lovitura de stat românească în desfăşurare pe când se afla în Italia, împreună cu generalul său preferat, Alexander, urmărind de acolo progresele militare ale trupelor sale. Minunea însă s-a lăsat aşteptată, iar ceea ce s-a întâmplat în realitate poate fi descris doar ca o tragedie fără sfârşit.