Lovitura de stat din 1944

Lovitura de stat a fost planificată iniţial să aibă loc sâmbătă, pe 26 august, la orele 13, la Sinaia. Pentru asigurarea acţiunii, au fost anterior deplasate trupe româneşti, în secret, la Sinaia.

Iniţial, Mareşalul Antonescu elaborase un plan de protecţie a celor mai importante puncte strategice (aprovizionare cu utilităţi etc.) pentru eventualitatea unui atac rusesc asupra Capitalei şi a împrejurimilor. Acest plan se dorea a fi pus în practică acum. Astfel, la momentul loviturii de stat, urmau să fie luate toate măsurile de prevedere sub forma aparentă a unui exerciţiu, în cadrul căruia să fie ocupate toate poziţiile-cheie iar legăturile de comunicaţie ale trupelor germane urmau să fie întrerupte central.

Pentru a informa cu exactitate conducerea militară de la Cairo asupra momentului loviturii de stat, Mareşalul Curţii, Mocsony Styrcea, s-a deplasat în dimineaţa de 22 august la Snagov. Acolo se afla punctul de transmisiuni pentru comunicări secrete cu Aliaţii. Generalul Sir Henry Maitland Wilson, comandantul suprem aliat pentru zona Mediteranei, îşi exprimase deja acordul de a sprijini lovitura de stat prin bombardarea poziţiilor germane. În acea minunată dimineaţă de vară în care Mocsony Styrcea s-a deplasat la Snagov, acesta s-a gândit să facă o baie în lac, şi acolo l-a întâlnit pe secretarul general al Ministerului de Externe, la pescuit. Astfel, cu totul întâmplător, a aflat o informaţie foarte preţioasă, anume că Mareşalul Antonescu urma să revină pe front chiar în aceeaşi seară, deoarece trupele ruseşti avansau în continuare, şi situaţia era extrem de critică, Antonescu plănuise să revină pe front cât de repede posibil. Mareşalul Curţii şi-a dat seama de pericolul ca Antonescu să nu se afle în Bucureşti la momentul preconizat, pe 26 august, aşa că i-a transmis de urgenţă noutatea tatei.

La Palat, în Bucureşti, s-a ţinut o consfătuire şi s-a decis ca lovitura de stat să aibă loc pe 23 august, mai ales că între timp se aflase că ministrul de externe, Mihai Antonescu, va zbura în dimineaţa zilei de 24 august la Ankara, pentru a începe personal negocieri privind armistiţiul cu Aliaţii.

În dimineaţa zilei următoare, pe 23 august, Mareşalul Antonescu i-a informat pe colaboratorii săi cei mai apropiaţi despre pătrunderea rusă a liniei de apărare a trupelor româneşti. Din cauza situaţiei de pericol reprezentate de aceste evoluţii, s-a luat decizia de a muta guvernul la Haţeg, lângă Hunedoara, la 350 km nord-vest de Bucureşti. Mihai Antonescu i-a spus Mareşalului că Regele, împreună cu liderii partidelor democratice, preconiza, în după-amiaza respectivă, să redacteze un document de armistiţiu comun. „Ar fi util să participaţi la această întâlnire!”, spuse el. Mareşalul Antonescu a replicat însă iritat: „Regele ar trebui să mă lase în pace. Am altceva de făcut, decât să alerg la Palat”.

După prânz, canicula devenise aproape insuportabilă. Erau 40 de grade Celsius la umbră.

La orele 15.30, Mihai Antonescu s-a aflat la Palat şi a încercat să-l scuze pe Mareşal, spunând că acesta a trebuit să plece neîntârziat pe front. Şeful militar al Palatului, generalul Sănătescu, vechi prieten cu Mareşalul, i-a telefonat acestuia pentru a-l ruga să vină, totuşi, la Palat şi îl convinse cu argumentul că nu avea sens să îl supere pe Rege, care era, în ultimă instanţă, singurul care îi putea veni în ajutor în această situaţie. Astfel că, la scurt timp după orele 16, Mareşalul, vizibil epuizat, sosi la Palat. În scurte cuvinte, şi-a expus planurile: din punct de vedere militar, intenţiona să se retragă pe linia de apărare Focşani-Galaţi, iar din punct de vedere politic dorea încheierea armistiţiului cu Aliaţii, însă abia după acordul lui Hitler şi cu garanţii din partea Aliaţilor, că România nu urma să fie ocupată şi că toată problematica graniţelor va urma să fie reglementată în cadrul conferinţei de pace ulterioare. Atunci când tata a replicat: „E deja prea târziu pentru a mai putea impune condiţii”, Antonescu s-a enervat şi a spus: „Fără garanţii, rămân să lupt, în continuare, alături de Germania.” Tata a argumentat: „Mareşale, linia de apărare a căzut şi o parte a ţării este deja ocupată de ruşi!”. Atunci când Sănătescu şi Mihai Antonescu au încercat şi ei să-l convingă pe Antonescu, acesta şi-a pierdut complet stăpânirea de sine. Atunci, tata l-a întrebat direct: „Sunteţi pregătit, Mareşale, să vă daţi demisia şi să cedaţi locul unei persoane care să ia imediat legătura cu Aliaţii?” – „Niciodată!”, veni reacţia Mareşalului. Şi furios a adăugat, fixându-l insistent pe tânărul meu tată: „Nu voi lăsa ţara pe mâna unui copil!”. Tata a tăcut şocat şi s-a gândit „Hitler trebuie că l-a molipsit pe Mareşal cu nebunia sa”. Cu ceva timp în urmă, Mareşalul îl rugase pe liderul comunităţii evreieşti din România, dr. Filderman, să convingă pe Aliaţi, în cazul unei ocupări a României de către sovietici, să deschidă misiuni diplomatice în ţară.

Atunci tata i-a comunicat Mareşalului, pe un ton hotărât: „În acest caz, trebuie să ţin seama de voinţa poporului şi a celor patru partide democratice. Voi scoate ţara din război pentru a preveni un dezastru şi am decis să încheiaţi chiar azi armistiţiul. Dacă vă împotriviţi, vă ordon să vă retrageţi din funcţie”. La care Antonescu a replicat, furios: „Nu primesc ordine de la nimeni”. – „Dacă acesta este răspunsul dumneavoastră, sunteţi eliberat din funcţie. Nu mai este nimic de spus”. Cu aceste cuvinte, tata a părăsit încăperea. La semnalul său, soldaţii Gărzii Regale au pătruns în cameră şi i-au arestat pe cei doi Antoneşti. Mareşalul a scuipat în faţa căpitanului şi i-a spus dispreţuitor: „Veţi regreta ceea ce faceţi. Mâine veţi atârna cu toţii în piaţa din faţa Palatului”.

Într-adevăr, vieţile celor implicaţi atârnau de un fir de păr. Era clar că, după ultima discuţie dintre Mareşal şi dr.Clodius, Hitler va fi prevenit iar trupele germane puteau ocupa ţara, aşa cum se petrecuse în 1943 în Italia.

Între timp, conform planului, legăturile de comunicaţii ale Wehrmachtului german fuseseră întrerupte şi s-au numit majoritatea membrilor noului Cabinet. Generalii germani Hansen şi Gerstenberg, ca şi Ambasada Germană erau informaţi despre cele întâmplate. Lucreţiu Pătrăşcanu, liderul aripii moderate a Partidului Comunist, a redactat textul discursului tatei, o Proclamaţie pe care acesta a citit-o la radio, la orele 22. Pătrăşcanu a cerut amnistie imediată în favoarea prizonierilor politici, incluzându-i pe comunişti. Deoarece tata dorea să includă toate grupările politice, l-a numit pe comunistul Pătrăşcanu ministru al Justiţiei.

La orele 20, Killinger a venit la tata, la Palat. El a arătat că noul guvern român nu va fi recunoscut de Germania şi i s-a răspuns: „Excelenţă, dumneavoastră sunteţi trimisul Germaniei nu pe lângă Mareşal, ci acreditat Regelui. Deoarece Germania evident nu mai este în stare să-şi îndeplinească obligaţiile de aliat al României, ne-am văzut obligaţi să scoatem ţara din război. În măsura în care trupele germane vor părăsi de bunăvoie ţara, fără lupte, ele vor putea pleca nevătămate.” Trupele româneşti primiseră ordinul de a nu iniţia nici un atac împotriva nemţilor. Atunci când a primit, la Wolfschanze, vestea loviturii de stat din România, Hitler a ordonat arestarea şi executarea imediată a tuturor membrilor familiei regale şi înlocuirea noului prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, cu un general loial Germaniei.

La orele 23, BBC difuza primele ştiri despre lovitura de stat din România. Cât de periculoasă fusese lovitura de stat reiese şi din faptul că în Bucureşti şi în jurul Capitalei se aflau în acel moment între 20 000 şi 30 0000 de soldaţi germani, majoritatea în Otopeni şi Băneasa. Podul strategic de la Băneasa, principalul element de legătură între Băneasa şi Bucureşti, era apărat numai de un locotenent şi câţiva soldaţi români. Deoarece legăturile telefonice germane erau blocate, în rândurile Wehrmachtului s-a răspândit zvonul că Bucureştiul ar fi complet încercuit de trupe româneşti şi că lovitura de stat era sprijinită de întreaga populaţie, inclusiv de armată. Zvonul fusese confirmat înainte de toate de şeful misiunii militare germane, generalul Hansen şi de diplomaţii Killinger şi Clodius, care nu erau de acord cu un atac militar urgent asupra Bucureştiului, căci, după părerea lor, trupele germane erau prea puţine. În realitate acestea erau mult mai numeroase decât cele ale românilor, formate din numai circa 3 000 de soldaţi.

Chiar de la începutul loviturii de stat, Ambasada Germană fusese pusă sub supraveghere românească, fără să fie însă împiedicată mişcarea liberă a personalului. Atitudinea ambasadei în această situaţie delicată era remarcabilă. După părerea mea, este de neconceput ca diplomaţii germani să fi avut într-adevăr o imagine atât de greşită asupra situaţiei militare din Bucureşti. Rapoartele către Germania, în special ale trimisului Freiherr Manfred von Killinger, elaborate cu săptămâni înaintea loviturii de stat, reafirmau loialitatea lui Antonescu faţă de Germania şi faptul că acesta controla pe deplin situaţia. Astfel, Hitler dobândise impresia greşită că România era un aliat sigur. Toate rapoartele care susţineau altceva, aparţinând SS-ului, în special cele ale liderul grupului etnic german Schmidt, au fost ignorate, ca nereale, de către Killinger.